vineri, 29 mai 2009
miercuri, 27 mai 2009
Oare asa sa fie?
De cate ori stau si ma gandesc mai mult la anumitele indoieli, care din cand in cand, ma apasa simt o intepatura, una in creier, care e de o duritate si ferocitate, incredibila, aproape insuportabila.
Daca ce fac eu e arta si asociem arta cu unicitatea, atunci aproape orice gest, aruncat, de orice entitate rationala, se poate numi arta. De multe ori eu creez o arta duplicitara ( de aici vin indoielile mele), in sine gravura e duplicitara, ea se creaza sau ajunge la finalitate prin duplicare.
Deci, eu nu fac unicate, ci serii de unicate, aproape orice tiraj, a aceleiasi placi de gravura, isi are unicitatea lui, prin simplul fapt, al procesului de tiparire.
Aproape ca m-am comvins si pe mine, de acuma indoiala isi face efectul.
Cum poate influenta procesul de tiparire, acest fapt?
Rolul tiparului este de a reproduce copii, deci nu unicaturi, per ansamblu, simbolul desenat pe placa de gravura ramane identic, ce face diferenta care se produce de la tiraj la tiraj, este nuanta de culoare sau de griuri.
Dar asta-i un gand, doar atat, nimic mai mult.
Un gand de indoiala.
Daca ce fac eu e arta si asociem arta cu unicitatea, atunci aproape orice gest, aruncat, de orice entitate rationala, se poate numi arta. De multe ori eu creez o arta duplicitara ( de aici vin indoielile mele), in sine gravura e duplicitara, ea se creaza sau ajunge la finalitate prin duplicare.
Deci, eu nu fac unicate, ci serii de unicate, aproape orice tiraj, a aceleiasi placi de gravura, isi are unicitatea lui, prin simplul fapt, al procesului de tiparire.
Aproape ca m-am comvins si pe mine, de acuma indoiala isi face efectul.
Cum poate influenta procesul de tiparire, acest fapt?
Rolul tiparului este de a reproduce copii, deci nu unicaturi, per ansamblu, simbolul desenat pe placa de gravura ramane identic, ce face diferenta care se produce de la tiraj la tiraj, este nuanta de culoare sau de griuri.
Dar asta-i un gand, doar atat, nimic mai mult.
Un gand de indoiala.
joi, 19 februarie 2009
A fost odata ca-n-povesti, a fost?

Asa a fost la atelierele de la faculta.
Oricum de fiecare data ne amintim de perioada studentiei cu nostalgie si bucurie.
Da , da , a fost.
marți, 17 februarie 2009
Aproape ca atunci, dar................e altfel.
Ninge la fel de tare ca si atunci,frumos, aproape ireal, acelasi batran care-si plimba cainele trece prin fata balconului meu (ca de obicei e imbracat usor si neglijent), dar ce ma frapat cel mai mult e faptul ca lesa cainelui e de fapt cureaua de la pantalonii lui. Pantalonii fiind legatii cu o ata, un gen de sfoara impletita. Merge incet si nu schiteaza nici un gest spre caine, doar nu e nevoie, cainele se intoarce tot mai des spre el, parca cu grija unui copil ce-i poarta de grija tatalui sau batran. Asta e o imagine care nu o mai pot vedea de mult, de fiecare data cand trec eu intru in casa, nu stiu de ce astazi am stat si i-am urmarit. Se apropie ziua cand trebuie sa merg la tata, poate de asta am urmarit scena, imi aminteste foarte mult de tata, desi el nu a plimbat niciodata vreun caine, si nu-mi amintesc sa ma fi plimbat pe mine, doar atunci cand ma ducea la carciuma, de fapt el in fiecare zi mergea la carciuma, si stiu bine, nu-i placea spuma de la bere, cred ca de asta ma ducea si pe mine, ma tara dupa el zilnic, sa beau spuma(mie imi placea, de fapt doar spuma imi placea, si ma miram cum lor nu le place[ niciunui barbat din carciuma nu-i placea spuma berii, toti aveau cate un copil la ei sa le bea spuma], ca doar spuma era cea mai buna), astea sunt amintirile plimbarilor mele cand eram mic.In fond nu despre asta era vorba, nu asta voiam sa zic, dar imi amintesc cu placere gustul spumii de bere (nici mie nu-mi mai place acuma, dar imi place berea, un lichid aramiu care te face sa te simti bine si apoi dupa cateva ore te face sa regreti ca ai baut-o), si de lumea asta in care fiecare parinte isi ducea copilul sa bea spuma berilor pe care ei le comandau.
Asa am devenit noi o generatie de bautori de spuma, imi place si spuma valurilor, dar pe astea nu-mi place sa le beau.
Despre ce vorbeam?, a da, voiam sa zic ca ninge, frumos, aproape ireal.
Bucurati-va!
marți, 10 februarie 2009
Aproape scurtat.
Ma simt emotionat, si mai mult decat atata am multe indoieli in ceea ce priveste expozitia, framantari care nu-mi dau pace de la un timp, e ca un scai (stiti ce e un scai?), care se tot agata de mine si ma inteapa. In ultimul timp o face foarte des de parca ar vrea sa se strecoare sub piele si sa-si faca locas acolo, un locas de intepaturi mici si foarte, foarte dese cu o periodicitate ritmica, parca de ticait de ceas.Asa e, timpul devine din ce in ce mai scurt, parca se comprima si ziua devine mai scurta cu cateva ore, o zi truncheata parca ar avea o coasta lipsa.
Dupa cum spuneam mi-e tot mai frica de ziua in care bannerul o sa atarne agatat de o cladire, care mie personal nu-mi spunea nimic, o cladire pe colt, anonima, nimeni nu se opreste vreodata sa arunce o privire spre ea, adevarul e ca nici eu pana acuma, (doar de cand stiu ca o sa gazduiasca lucrarile mele in ea), nu am aruncat vreo privire spre ea, dar de acuma incepe sa-mi fie draga, de cate ori trec pe acolo, privesc o cladire care-mi pare noua si incepe si ea parca sa ma cunoasca, sa ma recunoasca.
Din nou am simtit-o (intepatura) e tot mai acuta, simt cum ma pandeste de fiecare data, cum recitesc ce am scris mai sus cum se strecoara ca un vierme,........... da e o intepatura pe care o simt in carne si care se tareste pana isi face loc spre inima.
Binenteles ca nu am sa o las, dar cred totusi ca se va oprii undeva in coasta mea, si o sa fiu si eu scurtat, injumatatit.
Asta a fost o indoiala, dar...............
luni, 9 februarie 2009
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)







